Silviu Messe s-a născut pe 13 februarie 1990, a terminat Universitatea de Marină Constanţa și lucrează ca ofițer de marină comercială.

Are suficient timp liber pe mare încât să fie în același timp și cel mai mare troler al vedetelor românești pe social media. Deși în realitate este burlac, în această lume paralelă internautică este căsătorit cu Fănica și joacă rolul unui om complet agramat, cu dizabilități intelectuale severe, motiv pentru care a și fost interzis în anumite instituții de cultură din România.

Cartea Ultima țigară reprezintă debutul său editorial și este scrisă corect gramatical. Nu ar fi văzut niciodată lumina tiparului dacă, după ce i-a citit postările pe Facebook și a presimțit că se află în fața unui Beigbeder de la Marea Neagră sau a unui Bukowski din cartierul Faleză Sud, Codin Maticiuc nu l-ar fi încurajat să-și scrie toate poveștile și nu ar fi sunat apoi la Editura ALL. Ne-a propus o carte excelentă, dar cu autor total necunoscut și cu o strategie de marketing gândită și implementată de el.

„Pot numi pe degetele de la o mână momentele în care am fost fericit, iar ziua în care Codin Maticiuc m-a întrebat pur și simplu de nicăieri dacă vreau să scriu o carte e pe degetul mare. «Scrie ce ai mai bun și eu mă ocup de restul» – lucru care s-a și întâmplat. (...)

Îmi mulțumesc și mie și îi mulțumesc chiar și lui Messe, pe care uneori reușesc să-l țin în frâu. Chiar dacă mă trage în jos, îi mulțumesc și lui. Nu zic că fără el aș fi fost primar în Constanța sau jurat la „Românii au talent”, dar cu siguranță aș fi fost în altă parte decât sunt acum, iar dacă l-aș fi lăsat să mă controleze așa cum își dorește el, în acest moment probabil că aș fi fost ăla din parcările mallurilor care te roagă să-i lași lui cei 50 de bani de la căruciorul de cumpărături sau prin vreo piață vânzând sacoșe.

În același timp, pe lângă toate deciziile greșite ale mele sau ale lui Messe – vicii proaste, lene, delăsare, nepăsare, ambiția care lipsește cu desăvârșire și așa mai departe – au fost și decizii bune, cum ar fi aceea de a citi ce am citit și aceea de a nu citi vreodată dezvoltare personală sau alte rahaturi la modă. Și nu că n-am încercat, din contră, doar că am aflat repede că mă plictisesc teribil și astfel de cărți și oamenii care le citesc.

Sunt extrem de recunoscător că am fost dotat în mod natural cu setarea asta și că nu a putut fi schimbată de nimeni și de nimic. De aceea, atunci când ne așezăm la masă, nu știu să-ți vorbesc despre copilul interior, zodii, univers, nici să-ți spun ce trebuie să mănânci sau cum să mesteci corect, de ce e bine să prinzi orele alea 2 de somn de la 22:00 la 00:00 (nu le-am prins niciodată și nici n-am de gând), și nu știu nici să-ți dau sfaturi care să te facă mai bun, mai fit sau mai tânăr.

Această carte nu e sesiune de terapie. Nu te va vindeca, nu te va motiva și nici nu vei găsi în ea vreo rețetă a succesului sau alte promisiuni și, bineînțeles, chiar dacă se numește Ultima țigară, nu te va face să te lași de fumat (oricum, cred că-ți șade mai bine când fumezi).

Dar, dacă vrei să te conectezi la niște simțăminte care poate nu-s ale tale în mod obișnuit și pe care vrei să le vizitezi de la o distanță sigură prin intermediul unor povești, atunci e cartea potrivită. Citește ca să citești, eu însumi citesc și scriu povești strict pentru experiența momentului, iar ele mă pasionează mai mult decât orice altceva din lumea cotidiană în care mă învârt.” – Silviu Messe

„Surioară, Allah să te călăuzească, nu ne spui și nouă o poveste ca să ne treacă noaptea mai ușor?” – O mie și una de nopți