Autor straniu şi inclasificabil, în ciuda etichetărilor spectaculoase, Otto Weininger (1880-1903) se înscrie deliberat pe direcţia unei gândiri exaltate, rebele, intolerante. Reflecţiile sale psihologice şi filosofice vădesc o profunzime care ar fi fost, poate, confirmată şi precizată de lucrări ulterioare, dar care, altfel, ne mărturisesc o nelinişte vecină cu patologia, dar şi graba autorului lor de a-şi tematiza intuiţiile, parcă presimţindu-şi neputinţa de a prelungi durata unei vieţi măcinate, probabil, de poveri greu de cuprins în discurs.